PROF. DR. TEODOR STAMATE blank romana   english   fr   it   de
FAIL (the browser should render some flash content, not this).
Tel: 004 0232 210 800
      004 0758 28 28 28

DEGETUL SFINTEI CRUCI

Sectia Clinica Chirurgie Plastica si Reconstructiva

( Articol publicat in revista Formula AS nr. 484 1-8 octombrie 2001)

Cel mai bizar transplant din istoria medicinii s-a petrecut sub semnul lui Dumnezeu

O propunere neasteptata

deget replantat
In urma cu cateva saptamani, pe poarta Spitalului Clinic de Urgente din Iasi intra cu pasi hotarati un calugar tanar, cu bocceluta pe umeri. Prezenta lui a starnit curiozitate. Venea de departe, tocmai de la Manastirea Petru Voda, din Muntii Neamtului, si ii ruga pe infirmieri sa-l conduca degraba la profesorul Teodor Stamate, marele chirurg iesean, seful clinicii de chirurgie plastica si reconstructiva. Intrand in biroul profesorului, si-a pus amandoua palmele pe masa si, fara prea multe introduceri, i-a spus cu glas raspicat: "Domnule doctor, dumneavoastra sunteti singura mea sansa!".

Calugarului ii lipsea degetul aratator de la mana dreapta. Il pierduse in urma cu patru ani, din pricina unui accident, iar cu trecerea timpului, perspectiva ca odata si odata ar putea sa fie hirotonisit preot il facea sa se simta "jumatate de om". "Caci ce preot poate fi <<ciungul>> acela, care nu-si poate face cruce, in semnul Sfintei Treimi si care binecuvanteaza cu un singur deget?", zicea. Decizia calugarului a fost ferma, fara cale de intorcere: voia ca medicul sa ii taie degetul aratator de la mana stanga si sa i-l transplanteze, sa-l faca sa traiasca pe mana dreapta.

Cazul a uimit intreaga lume medicala ieseana. Trebuie spus ca o atare operatie   transferul unui deget de la mana nondominanta la mana dominanta, pentru a-i reda functia   este rarisima pe plan mondial. Apoi, in chirurgia plastica, motivatia pacientului are o importanta capitala pentru acceptarea sau nu a unei interventii cu un asemenea grad de risc. Fiind el insusi un om foarte credincios, profesorul Stamate n-a stiut dintru inceput ce trebuie sa faca. Numai hotararea, incrancenarea, curajul nebunesc al pacientului sau l-au determinat sa nu mai stea pe ganduri. Desi l-a avertizat ca e posibil ca operatia sa nu reuseasca, calugarului nu-i pasa. Spunea ca pentru el intreaga mana stanga n-are nici jumatate din insemnatatea unui singur deget, ca isi asuma cu luciditate toate riscurile, fiindca asta e singura lui nadejde.

Viata, menirea lui depindeau de acest deget aratator al mainii drepte.

Profesorul Stamate marturiseste ca nu a mai intalnit la un alt pacient o atat de mare vointa. "Cu siguranta, o motivatie religioasa in transferul microchirurgical este unica in lume. Dintai, mi s-a parut o solicitare de refuzat. Cum sa stric o mana buna pentru un motiv aparent absurd? Pentru estetizarea mainii drepte era de ajuns o proteza de plastic, insa pacientul n-avea ce sa faca cu ea, fiindca el trebuia sa-si poata misca degetul. As fi putut apoi sa-i transfer un deget de la picior la mana   doar am facut nenumarate astfel de reconstructii, dar in cazul lui nici aceasta nu era, bineinteles, o solutie. Daca ar fi fost catolic, iarasi nu era nici o problema, cunoscut fiind faptul ca sacerdotii catolici binecuvanteaza si fac semnul crucii cu toata mana. Dupa randuiala ortodoxa, binecuvantarea se face astfel: indexul si degetul mijlociu se tin ridicate, in pozitii relativ paralele, pulpa degetului mare se lipeste de pulpa inelarului si degetul mic se indoaie. Cat priveste semnul crucii, el se realizeaza unind pulpele primelor trei degete in acelasi plan.

Asadar, pentru un preot ortodox, mana dreapta fara un deget e o problema mult mai profunda decat s-ar parea. Numai asa, prin aceasta motivatie religioasa, dandu-mi seama ca omul acela nu putea implini doua gesturi fundamentale, interventia chirurgicala devenea una justificata. Am acceptat sa fac aceasta operatie, mai intai fiindca am simtit ca trebuie sa-l ajut. Apoi, deoarece intreg cazul lui a fost pentru mine un motiv de meditatie, de reflectie. Un lucru cu totul iesit din comun... si in cele din urma   dar poate cel mai important   am acceptat aceasta operatie fiindca omul acela a avut cu adevarat incredere in mine."

Pacientul despre care vorbea profesorul Stamate se numeste Merlusca Gheorghe, Ghelasie dupa botezul calugariei. Am petrecut in compania lui patru dupa-amieze la rand, intr-o camera de spital, si in aceste patru zile de toamna a incaput o intreaga poveste de viata, cum n-am mai auzit alta. De cand se internase, nu l-a vizitat nimeni. Se simtea singur, instrainat, poate de aceea ii devenisem chiar un fel de prieten. Daca se intampla sa iasa putin din salon, le lasa vorba celorlalti ca vine imediat si sa-l astept, iar eu abia asteptam sa ascult continuarea povestii sale, de unde o lasase cu o zi inainte. Dar, sa incepem cu inceputul...

Sihastrul de la salonul 5

Salonul 5 e situat la al doilea etaj al cladirii vechi a spitalului, acolo unde sunt aduse cazurile cele mai grave de accidente. Lung si foarte ingust, cu toate ferestrele pe partea stanga. De la intrare, pornesc doua siruri de paturi cu suferinzi, separate de un culoar stramt, trupuri cotropite de bandaje, adevarat convoi al suferintei, incremenit intr-o asteptare oarba si fara sfarsit. Nimeni nu se uita spre mine, pe nimeni nu intereseaza ca in incapere a intrat cineva necunoscut. Pacientii au ochii pironiti undeva in boltile tenebroase ale tavanului, sunt oameni care aproape nu mai pot socoti trecerea zilelor si a noptilor, pentru care nu mai pot exista nici un fel de surprize sau minuni. Destinul lor nu mai poate avea decat doua nuante: viata sau moartea.

Singurul care nu sta culcat e parintele Ghelasie. Il zaresc undeva in fund, pe ultimul pat al sirului din dreapta, un barbat tanar si subtire, sezand cu genunchii la piept si spatele rezemat de zid. Are amandoua palmele gros invelite in pansamente si ghips, abia poate apuca cu varfurile a doua degete cartea de rugaciuni, din care uneori bolboroseste cu voce inceata. Spre deosebire de apatia celorlalti, chipul sau pare stapanit de o vesnica nedumerire   foarte palid, cu pometii ascutiti, barbuta zburlita, ochii rotunzi si mereu larg deschisi, mirati   ca si cum fiecare secventa din jurul sau ar fi un miracol. Niciodata nu a stat atata vreme internat intr-un spital, niciodata n-a crezut ca exista un loc unde sa fie adunata atata suferinta.

Din cand in cand, se ridica sa ii ajute pe ceilalti. Are un mers zvelt, voinicesc, bine legat, cu pieptul in fata si   poate din cauza ca trebuie sa-si tina bratele mereu indoite, cu palmele in sus   pare ca se roaga neincetat pentru toti cei din jur. Le aduce apa, ii ajuta sa manance ori sa-si intoarca trupurile mutilate de pe o parte pe alta, uneori le citeste din carte sau le vorbeste despre Dumnezeu.

Daca pacientii nu-si pot folosi picioarele, se duce el sa raspunda la telefon rudelor si, chiar daca uneori nu e asa, le raspunde in receptor ca va fi bine, ca nu trebuie sa-si faca griji. Cu o noapte inainte, l-a convins pe batranul de la picioarele sale sa nu-si puna capat zilelor. Simplu, poruncitor, fara harul blandetii. Sarmanul om a vrut sa inghita toata cutia de calmante, doar ca sa termine odata cu durerile de la picioarele amputate de curand. Pe patul din stanga intrarii este un detinut condamnat pentru crima. In afara de un ochi, are intreg capul infasurat in bandaje, dar cu toate acestea, picioarele ii sunt legate cu lanturi si e supravegheat zi-noapte de-un politist. Odata, monahul i-a dat un covrig, si in ochiul cel teafar al detinutului au aparut lacrimi. In ziua aceea, i-a marturisit plangand toate pacatele ce-i apasau sufletul si s-a cait. Intr-o alta zi, un alt pacient l-a rugat pe calugar sa-l sprijine sa se ridice in capul oaselor. Voia ca atunci cand va muri sa vada soarele.

Visul din saptamana patimilor

Parintele Ghelasie ma indeamna sa sed langa dansul. Il intreb cum se simte, el imi spune ca singurul lucru pe care-l simte e dorul de manastire si de fratii sai din munti. E, fara indoiala, un om simplu, modest si sincer, care nu se pricepe la vorbe mestesugite. Are un grai moldovenesc, bolovanos si rastit, un anumit fel de a apasa cu sete cuvintele pe care le mai intalnisem doar pe la duhovnicii aspri din sihastriile Neamtului, poate la parintele Cleopa. Ma lamureste ca dedesubtul invelisului de ghips se ascunde o minune. Duhovnicul sau ii povestise odata ce mare insemnatate au degetele unui monah. Cele trei degete stranse sunt spicele de grau, iar cele doua care ating capetele credinciosilor, dandu-le binecuvantarea, sunt Adam si Eva, inceputurile lumii si ale unei noi vieti intru Hristos.

Departe de manastire, in orasul acela mare si strain, pe un pat de spital, desi chinuit inca de dureri cumplite, calugarul incepe sa-mi povesteasca pe indelete cutremuratoarea poveste a vietii sale. "De loc, sunt din comuna Asau, judetul Bacau, toata viata am fost tamplar si sculptor si de la ocupatia asta mi s-a tras accidentul cu degetul. Am 33 de ani si am intrat in calugarie in "96. Intram mai demult, dar am dus o viata pacatoasa, pacatoasa rau. Eu, cat am stat acasa, la biserica nu m-am dus..." Ochii ii scanteiaza dintr-o data, calugarul scrasneste din dinti si buzele ii devin albe, livide, aproape pamantii: "Eram pacatos tare. Pacatos, ma! Un putregai de om, nu stiu cum ma mai tinea Dumnezeu pe pamantul asta! Am fumat aproape 16 ani, am baut, am fost casatorit pana in '95, dar am avut niste probleme si am dat divort. Am stat si singur. S'apai, m-o pus ispita de m-am incurcat cu alte femei, ma apucasem de batai, scandaluri, betii, era un restaurant la noi in sat si acolo-mi stateau toti banii.

Si deodata, mi-am pus eu asa o intrebare. O saptamana incheiata, de luni pana luni, am stat inchis in casa, singur si m-am gandit ce sa fac. Ce sa fac, ce sa fac? Fumam cate trei pachete de tigari Carpati in fiecare noapte, stateam si calculam incotro s-o iau. Miercuri, am avut un vis. Am visat ca cineva imi spunea ca nu sunt decat doua locuri. Nici nu stiu cine era si nici n-am prea vazut bine. Atat mi-a zis: <<Gheorghita, nu sunt decat doua locuri...>>. M-am trezit buimac din somn, speriat si ud de sudoare."

Oricat s-ar stradui, calugarul nu reuseste nici astazi sa-si aminteasca cine i-a vorbit in visul acela care i-a schimbat viata. Nu i s-a aratat nici inger, nici sfant. O naluca incetosata, alburie, cu o voce care venea de niciunde, stinsa, fara vlaga, ce iesea mai degraba de pe buzele sale pacatoase. "Acuma, ma gandeam care-or fi acelea doua locuri? Luni noaptea am fumat si am baut mai mult ca oricand. si deodata, mi-am dat seama: ori ii Raiul, ori ii Iadul! Aistea-s cele doua locuri, altceva nu putea fi. Noaptea am fumat si am baut, marti m-am sculat de dimineata si am pornit-o catre manastirea Sihastria, unde am ramas un an de zile. Acolo mi-am taiat degetul."

Nopti cu parintele Cleopa

A trecut apoi prin mana celor mai aspri duhovnici din munti. A invatat de la ei ca nu se poate trai "caldicel", cu jumatati de masura, ca in Dumnezeu nu se poate crede decat "cu furie". si-a dat seama ca viata e, de fapt, mult mai simpla decat ar parea si ca noi ne-o complicam singuri, cu amagiri sau surogate. Pentru parintele Ghelasie, nu exista decat Iadul si Raiul, virtutea sau pacatul, demon sau sfant. In rest, depinde de fiecare. "La Sihastria, nu m-o dat de prima data la tamplarie. Mi-o dat ascultare la vaci, la porci, la muncile campului, da" puteau sa ma inhame pe mine si la jug, trageam numai sa nu ma alunge din manastire. Le-am scris parintilor o scrisoare sa nu boceasca dupa mine si nu i-am lasat sa vina sa ma vada, decat abia peste noua luni. Cel mai tare m-am chinuit cu tigarile, sa mi le scot din minte. Acolo erau muncitori civili, care lucrau la constructii si, cand ii vedeam cum fumeaza, imi acopeream ochii cu mainile, mi-era rusine, fugeam de rupeam pamantul in biserica si cadeam la icoane.

Patru luni de zile mi-o tremurat mainile si picioarele ca apucat de Satan, asa fusesem de pacatos si spurcat. si intr-o zi, cand eram eu tare incercat, vad un batran cu barba alba ca se opreste inaintea mea, ma binecuvanteaza si-mi zice cu vorba blanda, duhovniceasca: <<Heheei, dragu" tatii, lupta ta abia acuma incepe...>>. De unde-avea sa stie batranu" cela ce-i in mintea mea, ca doara nu ma mai vazuse pana atunci? Fratii mi-au spus ca era parintele Cleopa. s-apai in fiecare seara, cand veneam de la camp, ne strangeam toti fratii la chilia parintelui, pe trepte, il ascultam cum vorgheste de frumos, ii ceream sfaturi fiecare si stateam pana tarziu, la ceasul mezonopticii. Nu m-am marturisit niciodata la el, dar fiecare vorba a Sfintiei Sale era ca un medicament pentru suflet.

Afland ca pana atunci nu ma spovedisem, ca nu m-am impartasit si n-am fost la biserica niciodata in viata mea, parintele staret m-o dat la parintele Antim, cel mai sever duhovnic din Sihastria. Era atat de aspru, ca la el sub patrafir nu indrazneai sa te bagi de doua ori la rand cu acelasi pacat. Era vai si-amar sa te prinda ca-nveti marturisirea ca pe-o poezie, sa-i spui astazi ce i-ai spus si vinerea trecuta. ´in minte ca acolo, pe hol, la chilia lui, s-o strans odata multe fete tinere, machiate, care nu le mai tacea melita. Erau si barbati mireni si cativa frati. Multa lume. si numai ce-o iesit in usa parintele si-o tunat cu graiul lui de moldovean, ca o tacut tati: <<Tu, mama, eu sunt Parintele Antim, cel mai canonisit din Sihastria! Cei ce credeti ca nu puteti face canonul pe care vi-l dau, dispareti de la usa mea!>>. si cand o iesit a doua oara din chilie, la usa nu mai eram decat eu si inca doi frati. Era nevointa aspra, nu gluma. si acum, tot pe el il am duhovnic. El ma leaga, el ma dezleaga, nu fac un pas fara stirea lui. s"apai o trecut timpul, parintele staret o incuviintat sa merg la tamplarie si acolo mi-am pierdut degetul aratator.

"Nasul" duhovnicesc: Parintele Iustin de la Petru Voda

La un an, am plecat din Sihastria. Am trecut un munte si am ajuns pe altul, la manastirea Petru Voda. Acolo am cunoscut un alt duhovnic mare: parintele Iustin Parvu. Parintele Iustin m-o botezat pe mine calugar. Eram imbracat intr-o camasa alba, lunga, cu parul dezlegat, parintele ma intreba taios: <<Te lepezi de familie? Te lepezi de mama? Te lepezi de tata? De frati, de surori?...>>. Parintii mei erau in biserica si plangeau. Mi-o fost greu..."

Parintele Ghelasie se opreste, de parca in acest moment al discutiei, cand a venit vorba despre marele duhovnic Iustin Parvu, merita sa meditezi putin, sa nu treci asa repede mai departe. Imi spune ca fata de suferintele pe care le-a invins Sfintia Sa   boli, pustnicie, ani grei de inchisoare  , degetul sau e un fleac si chiar se simte rusinat ca vorbeste atat de mult despre sine. I-e teama de vorbe multe si de pacatul mandriei, mereu ar dori sa-si distruga personalitatea, sa se certe manios pe sine insusi, sa dispara din atentia celor din jur. Acest lucru se observa usor, chiar din comportamentul sau in spital. Orice i-ar cere cineva   pacienti, asistente, infirmieri   face imediat, fara sa carteasca, cu aceeasi cautatura mirata, de parca ar vrea sa-si ceara iertare ca nu s-a dezmeticit mai curand.

"Prima data cand m-o vazut parintele Iustin, se rasteste spre mine: <<Ma, baiete, ma, ce umblati voi asa, de la o manastire la alta, ca oitele fara stapan? De ce-ai plecat, ma, din Sihastria?>>. Eram murdar dupa drum, aveam o flanea lunga, neagra, pana sub genunchi si-mi zicea: <<Fratele cu flaneaua mare>>. La inceput, nici nu mi-o dat loc unde sa dorm. Stateam prin paduri, in jurul manastirii, dar m-am jurat sa nu plec pana nu ma primeste..."

Doua saptamani l-a lasat staretul de la Petru Voda sa umble slobod prin paduri, sa iscodeasca de la distanta randuielile manastirii si, uneori, cand il vedeau, fratii se amuzau pe seama lui, cu hazul acela naiv, scolaresc: "Ha, ha, uite-l pe fratele cu flaneaua mare...". Parintele Ghelasie rade si el de timpurile acelea. "...Dar s-o-ntamplat ca acolo nu aveau nici un tamplar. si intr-o zi, parintele Iustin zice catre un calugar: <<Uite, il vezi pe fratele cela cu flaneaua mare? Acela se tine ca-i tamplar, du-te si adu-l in manastire>>. si dupa alte doua saptamani, m-o chemat in chilie la dansul, mi-o dat cheile si mi-o spus sa ma duc la atelier. Trei ani am trait fericit. Pana acum un an cand, fiind deja tuns monah, mi-au venit ganduri de preotie. De atunci, nu m-am gandit decat la profesorul Stamate, singurul om de pe pamant care putea sa ma salveze...

In drum spre spital, m-am rugat tot timpul. Am plecat asa, cu Doamne ajuta, hotarat sa nu ma intorc inapoi cand ajung aici. N-am simtit frica nici o secunda pana pe masa de operatie. Doar cand i-am vazut deasupra mea pe toti medicii aceia legati la gura, atunci mi-o dat lacrimile. Am plans, da, am plans de frica. Apoi am adormit."

Degetul inviat

Operatia a inceput miercuri, 29 august, orele 10.00 si a durat sapte ore. Doua echipe de chirurgi profesionisti, conduse de profesorul Stamate, s-au ocupat de palmele calugarului. O echipa i-a detasat degetul sanatos, in vreme ce alta pregatea cu migala fiecare artera, fiecare vinisoara, fiecare tesut, muschi sau tendon de la mana dreapta, pentru a fi conectate la cele similare ale degetului lipsit de viata. Mai mult, trebuiau rebransati cu mare grija, sub microscop, absolut toti nervii. Calugarul avea nevoie nu numai sa miste degetul, ci si sa-l simta!

Parintele Ghelasie spune ca, in toata viata lui, nu a vazut niciodata icoane plangand, nici izvoare tamaduitoare, nici oameni inviati din morti. Singura minune pe care a vazut-o cu ochii lui a fost reusita acestei operatii.

"M-am trezit din somn pe la ora opt seara, cu dureri mari la amandoua mainile. M-au dus la Reanimare si dimineata m-o urcat aici, in salonul 5. Domnul profesor o venit la mine, o pus mana pe degetul meu si n-o zis nimica. Doar cand o iesit din salon am observat ca s-o strambat la domnisoara doctor Hermeziu   i-o facut asa cu ochiu"   si atunci mi-am dat seama ca va fi bine. s"apai cand o venit a doua oara si s-o uitat la mana, mi-o spus ca gata, degetul traieste. Nu stiu cum sa va spun, asa de tare m-am bucurat, ca nu puteam sa scot din gura nici un cuvant de multumire. Stateam in pat si plangeam, da" n-as fi vrut sa plang, imi curgeau lacrimile singure din ochi, nu puteam sa le opresc. Doctorul o ras si m-o intrebat cum il simt. Zic: <<Dom' profesor, il simt ca ma doare tare>>. Oh, Doamne, cat m-am bucurat ca ma doare... Daca ma doare inseamna ca il am, ca-i al meu, ii fierbinte, il simt cum pulseaza.

Asa o sa spun la toti ziaristii si la toata lumea: doctorul acesta are un har de la Dumnezeu, care face minuni. Nu pentru ca vreau sa-i multumesc, bineinteles ca e foarte priceput in meseria lui. Chiar daca operatia mea n-ar fi reusit, eu tot asta ziceam: asemenea oameni ii simti ca-s haruiti! Un medic bun il cunosti dupa duh, el e asemeni unui preot. Nu te vindeca cu cutitul, tamaduieste cu caldura pe care-o are in suflet, cu privirea, cu firea lui. Atunci, la inceput, cand m-o intrebat: <<si ce-o sa te faci, daca n-o sa reuseasca operatia?>>, eu i-am raspuns: <<Domnule profesor, sunt ferm convins ca va reusi!>>. <<si de ce esti tu asa convins?>>, m-a intrebat el razand. Zic: <<Fiindca stiu ca Dumnezeu lucreaza prin mainile dumneavoastra>>.

Noi, oamenii de rand, nu ne dam seama, dar prin mainile acestor medici se fac minuni din acelea adevarate, puternice, poate chiar dumnezeiesti. si-atunci, stai sa te gandesti: cum sa nu te rogi pentru asemenea oameni? Cum sa nu-i pomenesti mereu in rugaciuni? Eu unul chiar de-ar fi sa nu mi se lege degetul   o sa ma rog pentru dansul pana la sfarsitul zilelor mele."

Bogdan Lupescu

Copyright © 2009-2013 Gia Webdesign
Valid XHTML 1.0 Transitional